Luni - Vineri - 8:00 - 16:00, Sâmbăta - Duminică - închis

Noutati Baroul Neamt

Aflati ultimele noutati si informatii legislative

Despre avocatura si despre viata, in general

La 10 decembrie 2015 vom sarbatori, atat noi, cei care practicam aceasta nobila profesie, cat si cei cu care colaboram in implinirea telurilor noastre, o zi speciala, respectiv Ziua Europeana a Avocatilor.

Poate era nevoie de un asemenea prilej pentru a reaminti atat publicului care ne evalueaza, cel mai ades, prin prisma cliseelor de film american sau a celor sociale create artifical, dar si noua, slujitorilor Dreptului, ca celebram o Profesie, o Arta si o Misiune.

Vorbind despre avocat, distinsul dr. Iosif  FRIEDMANN – NICOLESCU, avocat in Baroul Bucuresti spunea, intr-un amplu articol publicat pe site-ul U.N.B.R. la 23 iunie 2014:

Vocaţia profesiei de avocat este una de ARISTOCRAT şi totodată de BOEM.

Profesia de avocat este un poem; un poem al vieţii sociale, pe fondul unei solide pregătiri ştiinţifice şi al unei etici colegiale inconfundabile, a unei confraternităţi specifice acestei profesii unice, prin educaţie şi mentalitate.

Mentalitatea acestei profesii este de origine divină, fiindcă Avocatul este mereu alături de Om. De Omul care se află într-o competiţie cu Justiţia, în slujba Adevărului şi a Justiţiei.(…)

AVOCATUL apără creaţia divină absolută: OMUL.

AVOCATUL este un SACERDOT, misiunea profesiei este SACRĂ în TEMPLELE JUSTIŢIEI care sunt PALATELE de JUSTIŢIE, la fel de măreţe ca şi catedralele în care se săvârşesc ritualuri sfinte.”

Citește mai mult...

 

Asemenea cuvinte pot parea o declaratie exagerata de dragoste pentru aceasta profesie. Dar numai pentru cei care nu ne cunosc, pentru cei care ne privesc si ne judeca din spatele unor ziduri false si a unor idei preconcepute.

Avocatura e una dintre cele mai vechi profesii si, spre deosebire de alte nobile profesii, este una dintre primele reglementate, tocmai ca dovada a caracterului sau indispensabil functionarii unei societati normale.

Istoria avocaturii este indisolubil legata atat de istorie, in general, cat si de evolutia societatii umane.

Primii avocati au fost, cel mai probabil, oratorii din vechea Atena. Interesant este faptul ca primii oratori atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. In primul rand, exista o regula ca oamenii trebuiau sa-si pledeze singuri cauza, regula care a inceput sa fie eludata datorita tendintei de crestere a cazurilor in care oamenii cereau asistenta unui „prieten”. As spune, fara nici o urma de subiectivism, ca termenul de prieten defineste si in prezent caracterul profund al relatiei client- avocat, in sensul cel mai sincer si util apararii.

La jumatatea secolului 5 I.Hr., atenienii puteau sa solicite formal unui prieten sa-l asiste. Pentru a eluda interdictia legala potrivit careia reprezentarea nu se putea face contra unui onorariu, atenienii au trebuit sa mentina fictiunea juridica ca ei sunt doar niste cetateni care ajuta cu generozitate un prieten pe gratis si de aceea nu au putut niciodata sa se organizeze intr-o adevarata profesie.

In sensul strict al definitiei de avocat, primii avocati au fost oratorii din Roma Antica. Legea referitoare la restrictia asupra onorariilor a fost abolita de Imparatul Claudius, care a legalizat avocatura ca profesie si a permis avocatilor romani sa devina primii avocati care puteau practica public — dar a impus un onorariu maximal.
In mod asemanator cu contemporanii lor greci, primii avocati romani aveau pregatire in retorica, nu in stiinte juridice, la fel ca si judecatorii in fata carora pledau. Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialisti in drept, cunoscuti sub denumirea de jurisconsulti (iuris consulti), notiune ce se regaseste ulterior in dreptul roman.

Jurisconsultii erau oameni bogati pentru care implicarea in drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de baza din care sa traiasca. Ei dadeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drept la toti cei carora solicitau astfel de servicii (practica cunoscuta ca publice respondere). Practic, romanii au fost primii care au avut o clasa sociala care sa se gandeasca la probleme juridice, asta fiind si explicatia faptului ca dreptul roman a devenit asa de precis, detaliat si tehnic si a reprezentat un izvor esential pentru toate sistemele de drept ulterioare.

Legalizarea profesiei de avocat a fost facuta de Claudius. Odata cu inceputul Imperiului Bizantin, profesia juridica a fost bine infiintata, reglementata in detaliu si precis stratificata. Centralizarea si birocratizarea profesiei a fost aparent graduala la inceput, dar accelerata in timpul Imparatului Hadrian. De asemenea, jurisconsultii au intrat in declin in perioada imperiului.

In secolul IV lucrurile s-au schimbat, iar avocatii romani au devenit avocati in adevaratul sens al cuvantului. Ca o curiozitate istorica dar de extrema actualitate, in secolul IV avocatii trebuiau sa faca parte dintr-un barou de pe langa o instanta de judecata pentru a pleda in fata unui judecator din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la acea instanta, existand si alte restrictii (modificate in functie de imparat) referitoare la numarul de avocati de pe langa o anumita instanta de judecata. In anii 380, avocatii studiau dreptul ca materie suplimentara la retorica (de aceea reducandu-se necesitatea pentru o clasa separata de jurisconsulti).

In anul 460, a fost impusa regula ca cei care vor sa fie admisi in profesie sa aduca o recomadare de la profesorii sai; in secolul sase, pentru admitere in profesie era ceruta urmarea unui curs normal de drept de aproximativ patru ani.

Dupa caderea Imperiului Roman de Vest si la inceputul instaurarii Evului Mediu, profesia de avocat in Europa de Vest a decazut. Incepand cu anul 1150, un numar mic, dar crescand de oameni au devenit experti in Dreptul canonic dar numai ca avantaj al practicarii unor indeletniciri cum ar fi cea de preot al Bisericii catolice. Din 1190 pana in 1230, a avut loc o schimbare cruciala in care cativa oameni au inceput sa practice dreptul canonic a profesie in sine.

Revenirea profesiei a fost marcata de eforturile bisericii si statului de a reglementa-o. In 1231 doua concilii locale franceze au dictat ca avocatii sa depuna un juramant de admitere inainte de a practica in fata instantele bisericesti din regiunea lor si un juramant similar a fost promulgat printr-un legat papal in Londra, in 1237. In aceeasi perioada, intelegand rolul acestei profesii in dezvoltarea societatii, Frederick II, imparatul Regatului Siciliei, a impus un juramant similar in instantele civile.

Din 1250 un nucleu al profesie a fost clar stabilit. Al doilea Conciliu de la Lion din 1275 a propus ca toate instantele bisericesti sa ceara un juramant de admitere in profesie. Desi nu a fost adoptata de catre conciliu, propunerea a avut mare influenta in multe instante bisericesti din toata Europa. Instantele civile din Anglia au aderat, de asemenea, la acest trend de profesionalizare; in 1275 a intrat in vigoare un statut care prevedea pedepse pentru avocatii vinovati de frauda, iar in 1280 presedintele tribunalului din Londra a promulgat regulamente referitoare la procedurile de admitere in profesie, incluzand depunerea unui juramant.

Societatea moderna a fost marcata de cristalizarea sistemelor de drept, crearea jurisprudentelor proprii fiecarei societati, aparitia codurilor. Dreptul cutimial si apou cel canonic a fost inlocuit cu sisteme de drept laic. Consecinta a fost definirea profesiei de avocat atat sub aspectul atributelor cat, mai ales, sub aspectul importantei in si pentru societate.

Daca despre avocatura din Tarile Romane exista destul de putine referinte istorice, acestea regasindu-se, in special in tratatele ce faceau vagi referiri la procedurile judiciare, informatiile devin concrete si coerente incepand cu secolul XIX.

Astfel, pe actualul teritoriu al tarii noastre profesia de avocat intra in legalitate la 30 septembrie 1831, cand Marele Logofat al Dreptatii, Iordache Golescu, anunta ca se infiinteaza primul barou al tarii, din care faceau parte 22 de avocati.

Marea reforma a profesiei a avut loc in 1864, in timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Atunci s-a dat prima lege pentru constituirea corpului de avocati.

Una dintre primele reglementari speciale ale profesiei de avocat regasim in „Repertoriul General Alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, conventiuni, decrete, regulamente etc.”, pentru perioada 1 ianuarie 1860 – 1 ianuarie 1940, publicat de Imprimeria Centrala Bucuresti, in anul 1940, Legea pentru constituirea corpului de avocati”, lege care poarta numarul 273. Aceasta lege reglementa conditiile pe care trebuie sa le intruneasca o persoana pentru a fi avocat, si modalitatea de organizare a profesiei.

Ca si alte domenii, avocatura era considerata o profesie destinata exclusiv barbatilor. Abia in 1891, Baroul de Ilfov admite inscrierea Sarmizei Bilcescu (1867-1935). Cu toate acestea, Sarmiza Bilcescu nu a profesat niciodata. In 1901, acelasi barou respingea, cu o majoritate de patru contra trei, cererea de admitere in profesie a avocatei Elena Popovici.

Mai trebuie subliniat faptul ca Sarmiza (ori Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimanisteanu) a fost prima romanca avocat, prima femeie din Europa care a obtinut licenta in drept la Universitatea din Paris si prima femeie din lume Doctor in drept.

Revenind la periplul istoric si legislativ al avocaturii romane, reamintim ca pana in anul 1921 au functionat 3 corpuri de avocati, organizate pe regiuni istorice, insa in Parlamentul României s-a votat în şedinţele din 10 iunie şi 15 iulie 1921 „Legea pentru unificarea funcţionării corpului de avocaţi” care cuprindea 3 articole:

Art. 1. Orice avocat înscris la unul din barourile din ţară va putea pleda în faţa oricărei instanţe judecătoreşti din întreg Regatul şi orice avocat înscris la orice barou va putea cere transferarea şi înscrierea în alt barou.

Art. 2. Orice legi, regulamente, ordonanţe, dispoziţii etc. cu caracter local sau regional, moştenite de la Imperiul rus şi de la cel austro-ungar, relativ la această lege se abrogă.

Art.3 Ministerul de Justiţie va da instrucţiuni cuvenite pentru executarea acestei legi în termenul de mai sus fixat.”

Prin dispozitiile Legii pentru organizarea corpului de avocaţi, publicată în Monitorul oficial nr. 251 din 19-21 februarie 1923 ( Decretul nr. 610) s-au constituit barouri de avocaţi pe judeţe.

Acest act normativ utilizează pentru prima dată termenul de Barou ca sinonim al Corpului de Advocaţi dintr-un district. Potrivit acestei legi s-a înfiinţat la nivel naţional "Uniunea Advocaţilor din România", persoană juridică, ca organ general al Barourilor (corpurilor) de avocaţi din România. S-a adoptat în data de 17 octombrie 1923 un regulament de aplicare al acesteia, act care a constituit primul regulament – metodologie cu valoare de statut al profesiei.

Legea din 28 decembrie 1931 (Decret nr. 4221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi, modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939, şi republicată în 30 martie 1939 reprezenta o noutate pentru profesie, stabilind în mod amănunţit a modului de organizare şi funcţionare a avocaturii şi a barourilor (legea conţine 292 articole). În data de 26 ianuarie 1939 s-a adoptat un regulament de aplicare a acesteia. Legea a apărut ca o necesitate după adoptarea noii Constituţii a României din 1938. Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima dată, potrivit dispozitiilor art. 6, "persoane juridice de drept public”.

In 1948, comunistii au desfiintat barourile si colegiile avocatilor. Multi dintre oamenii politici-avocati au fost arestati pe motiv de „razvratire impotriva guvernului si regimului legal”. In schimb, au fost infiintate organizatii obstesti cu personalitate juridica, prin dispozitiile Legii nr. 3 din 17 ianuarie 1948.

Politizarea s-a accentuat prin Decretul- lege nr. 39 din 13 februarie 1950 prin care avocaţii au fost subordonaţi Ministerului Justiţiei şi prin Decretul-lege nr. 281/1954, publicat în Monitorul oficial nr. 34 din 21 iulie 1954 prin care s-a înfiinţat Consiliul Central al Colegiilor de avocaţi.

Avocatura a platit in aceasta perioada un tribut extrem de greu, figurile marcante ale dreptului romanesc fiind mai intai marginalizate ca si „dusmani ai poporului” si apoi lichidate in cel mai concret si inuman sens al acstui cuvant.

Incercarea de „colectivizare” a muncii de avocat a avut drept tragica consecinta disparitia unui segment esential al societatii romanesti, atat sub aspect intelectual cat, mai grav si mai greu de inlocuit, sub aspectul respectarii, promovarii si apararii Dreptului.

Batalia pentru reabilitarea profesiei de avocat a devenit mai evidenta si mai concreta după evenimentele din decembrie 1989.

Acesta este momentul in care avocaţii hotărăsc ieşirea de sub tutela Ministerului Justiţiei si revenirea la formele tradiţionale de exercitare a profesiei prin înfiinţarea Baroului. In aceste conditii la data de 28 Februarie 1990 a fost dat publicitatii Decretul lege 90/1990, publicat in Monitorul Oficial nr. 32 din 1 martie 1990.

S-a desfasurat o activitate intensă pentru modificarea legislaţiei existente, perfecţionarea acesteia, etapă care se incununeaza cu apariţia Legii nr. 51/1995 ce consfinţea independenţa deplină a profesiei de avocat şi creea premizele privatizării profesiei prin apariţia noilor forme de exercitare a profesiei, cabinetele individuale de avocat, cabinetele asociate, societăţile civile profesionale. In vederea coroborarii dispozitiilor acestei legi cu o societate in continua schimbare si ca urmare a aderarii la Uniunea Europeana, aceasta lege a suportat nenumarate modificari prin acte normative cum ar fi legea 489/2002, legea 201/2004, legea 255/2004, legea 270/2010, pastrandu-se insa intacte principiile acestei legi.

Aici ar trebui sa spunem „ si povestea continua…”. Pentru ca, reintorcandu-se la locul care i se cuvine intr-un sistem social normal, avocatura isi consolideaza statutul de profesie esentiala societatii romanesti.

Trecand dincolo de cliseele consacrate de filmele americane, mult prea expansive in a acredita imaginea unui avocat dur, nemilos si extrem de asemenator unui robit ultraperformant, ne intoarcem la Omul- Avocat, la omul de arta, la literat, la poet.

Si ne amintim cu drag, cu respect si ceva melancolie de pledoariile exceptionale, audiate in salile de sedinta asemenea operelor de teatru, ale maestrilor Baroului Roman. De Barbu Delavrancea, de maestrul Pastorel Teodoreanu, de Nicolae Steinhard…

Si nu uitam ca Avram Iancu nu este doar erou national ci si absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj şi îl regăsim funcţionând ca AVOCAT pe lângă Tabla regală a Transilvaniei…

Si intelegem ca istoria Romaniei, a artei, politicii, stiintei este, in foarte mare parte, istoria avocaturii.

Asadar…povestea continua…

Av. AMALIA VLAD

Av. ANCUTA SANDU